Daca in numarul trecut va prezentam istoria antica a pescuitului la musca, acum ne oprim pentru cateva clipe asupra Evului Mediu, o epoca intunecata in care Europa a fost scufundata in razboaie, molimi si dezastre naturale.
O sitorie saraca
Pana nu demult se stiau foarte putine lucruri despre pescuitul la musca in epoca medievala. Primele informatii dateaza din secolul al XIII-a si dovedesc existenta pescarilor pe apele europene. Cu ce pescuiau? Intrebarea poate parea una imposibila mai ales ca sunt putine izvoare istorice care sa descrie aceasta activitate cu lux de amanunte. Dar in realitate nu trebuie sa speculam prea mult pentru a ne da un raspuns. Si in zilele noastre, mai sunt persoane ce folosesc aceeasi tehnica (multi dintre pescari isi amintesc probabil de primele ”scule” ale copilariei). Batul de alun si parul de cal (in loc de nylon) sunt ingredientele de baza. In picturi sau desenele medievale se pot observa aceste undite, cu o lungime de aproximativ 2 metri. E si logic sa fie asa. Nu prea poti gasi o creanga de alun dreapta mai lunga de atat. In plus locurile de pescuit erau inconjurate la acea vreme de vegetatie abundenta, de la tufisuri mari pana la copaci ceea ce ar fi ingreunat pescuitul cu un bat mai lung. Si mai aveau un avantaj pe care in ziua de astazi nu prea mai beneficiaza pescarii. Nu trebuiau transportate pentru ca puteai gasi oriunde un alun bun de transformat in undita.
Linii din cozi de cal
Firele de matase nu au aparut decat abia spre sfasitul secolului 18. Pana atunci era folosit parul de cal, pescarii formandu-si liniile prin innodarea firelor. Lungimea se presupune ca ar fi fost la fel ca cea a batului de pescuit si cel mai probabil musca era prinsa direct la capatul liniei. De aceea si alegerea locului era vitala. Cum musca nu plutea deasupra apei decat cateva secunde aveau nevoie de zone cu adancime mica, presarata cu pietre (locuri in care pestele se acunde de obicei). Linia fixa impunea o costrangere mare in privinta tacticii pescarului. Practic cel mai important lucru era sa stea cat mai mult ferit de vederea pastravului. Cu cat reusea sa se ascunda mai bine cu atat succesul era mai aproape. De aceea folosea copacii sau stancile ca pavaza si, nu in ultimul rand, se ferea ca umbra sa sa cada peste apa.
Alte vremuri, alti pastravi
Intreaga linie impreuna cu batul nu putea masura mai mult de 3-4 metri ceea ce e cu mult sub standardele zilelor noastre. Practic astazi e aproape imposibil sa prinzi un pastrav de la aceasta distanta. Si totusi pescarii din evul mediu aveau succes iar o explicatie plauzibila poate fi si comportamentul diferit al pestilor din acele vremuri. Poate ca pastravul din zilele noastre a invatat in decursul a peste 500 de ani sa se fereasca de ”pradatorul” de pe maluri.
Erou german pasionat de muscarit
Primul izvor scris care atesta existenta pescuitului la musca e o poveste scrisa de germanul Wolfram von Eschenbach pe la 1210 unde eroul principal Schionatulander ”a intrat cu picioarele goale in apa raului pentru a pescui pastravi folosind o musca”. Alte texte atesta existenta pescuitului la musca practicat in jurul anilor 1350 pe o suprafata extinsa, din Elvetia pana in Siria. Alte documente descriu pescarii britanici ”in lupta” cu patravii din insula in secolele 14 si 15. Nici una din scrieri insa nu ofera o descriere in amanunt a acestui tip de pescuit, dar precizeaza ca era practicat la o scara relativ mare si era oarecum sofisticat. Subiectul pescuitului a fost tratat cu adevarat pe larg abia in masucrisele din Bavaria, acolo unde e data o lista cu aproape 50 de modele de muste. Interesant este ca textele sustin ca unele din modele erau folosite si la pescuitul de pescuiturile la crap, somn sau somon.
”… In Iunie, Iulie si August in pescarii urcau in zonele superioare ale riurilor, folosind muste artificiale, facute pe forma carligului cu matasuri de diferite culori asemanatoare cu cele ale mustelor reale ce zburau in acel anotim deasupra apelor” British Library Harley 2389
